Romanul este o scriere epică în proză, deschisă modificărilor de structură și îmbogățirilor de conținut. Definirea termenului evoluează o dată cu istoria speciei și în raport cu epoca și cu dezideratele estetice ale fiecărui moment cultural.
Ajuns astăzi, în mod incontestabil, cel mai frecventat tip de proză literară, romanul a avut o traiectorie plină de sinuozități. Originea lui e greu de precizat, amintind de amploarea narativă a epopeii. Abia la sfârșitul secolului al XIII-lea devine o specie exclusiv în proză. Până în secolul al XVIII-lea, a fost considerat preponderent ca o literatură de divertisment.
Fiecărei perioade îi este specific un anumit gen de roman:
-Renaștere-romanul alegoric, picaresc/eroic-galant, psihologic, comic, realist- secolul al XVII-lea;
-secolul al XVIII-lea- de aventuri, sentimental, epistolar;
-secolul al XIX-lea- realist, naturalist-(experimental), comportamentist, eseistic, parabolic, existențialist, noul-roman (de exemplu, fantastic).
Astăzi, romanul are un ascendent asupra celorlalte specii epice. Într-o perioadă în care granițele dintre genuri și opere literare se estompează, romanul se dovedește scrierea cu cele mai mari disponibilități, cu cea mai mare deschidere către sondarea universului existențial și către experimentarea unor tehnici narative.
Definiție.Romanul este specia literară aparținând genului epic, în proză, cu acțiune complexă și de mare întindere, desfășurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase și intrigă complicată.
Caracteristici:
-romanul are o structură narativă amplă;
-permite desfășurarea subiectului în planuri paralele;
-combină nuclee narative distincte;
-folosește un număr mare de personaje, deosebite ca pondere în ansamblul epic;
-prezintă destinul unor personalități bine individualizate sau al unor grupuri de indivizi;
- cunoaște o mare varietate de forme.
Clasificarea romanului se poate face după criterii foarte diverse, nereușind să se epuizeze varietatea formelor sale:
1.după situarea în timp a acțiunii: picaresc, eroic, istoric, contemporan, de anticipație;
2.după cadrul social sau geografic: urban, rural, provincial, exotic;
3. după forma de organizare epică: epistolar, jurnal, eseistic;
4. după amploarea epică: roman-frescă, saga, roman ciclic, roman-fluviu;
5. după curentul literar: romantic, realist, naturalist;
6. după ceea ce reprezintă în raport cu realitatea: alegoric, fantastic, realist, experimental, parabolic, existențialist;
7. după respectarea cronologiei evenimentelor narate: tradițional, modern;
8. după tehnica narativă: de tip balzacian, stendhalian, tolstoian, proustian, gidian, avangardist, postmodernist;
9. după procesul narativ dominant: psihologic, sentimental-galant, comportamentist.
Romanul în literatura lumii
Miguel de Cervantes- Don Quijote
Doamna de la Fayette- Principesa de Clèves
Alain René Lesage- Gil Blas
Henry Fielding- Tom Jones
Johann Wolfgang von Goethe- Suferințele tânărului Werther
Stendhal- Roșu și negru
Honoré de Balzac- Comedia umană ( ciclu de romane)
Charles Dickens- Viața lui David Copperfield
Gustave Flaubert- Doamna Bovary
Fiodor Mihailovici Dostoevski- Crimă și pedeapsă; Frații Karamazov
Lev Nicolaevici Tolstoi- Război și pace; Anna Karenina
Emile Zola- Germinal
Marcel Proust- În căutarea timpului pierdut
André Gide- Falsificatorii de bani
Thomas Mann- Muntele vrăjit
Franz Kafka- Procesul
James Joyce- Ulysse
Albert Camus- Ciuma
Gabriel Garcia Marquez- Un veac de singurătate
Romanul românesc
Dimitrie Bolintineanu- Manoil; Elena
Nicolae Filimon- Ciocoii vechi și noi
Duiliu Zamfirescu- Ciclul Comăneștenilor
Ioan Slavici- Mara
Liviu Rebreanu- Ion
Hortensia Papadat- Bengescu- Ciclul Hallipilor
Camil Petrescu- Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război; Patul lui Procust
Mihail Sadoveanu- Neamul Șoimăreștilor; Baltagul; Frații Jderi; Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă
George Călinescu- Enigma Otiliei; Bietul Ioanide; Scrinul Negru
Marin Preda- Moromeții; Cel mai iubit dintre pământeni
Petre Dumitriu- Cronică de familie
Eugen Barbu- Groapa; Principele
Dumitru Radu Popescu- Vânătoarea regală
Nicolae Breban- Animale bolnave
Augustin Buzura- Orgolii; Vocile nopții
George Bălăiță- Lumea în două zile
Mircea Nedelciu- Zmeura de câmpie
Dumitru Țepeneag- Hotel Europa
CÂTEVA CONSIDERAȚII ASUPRA ROMANULUI ROMÂNESC
Romanul românesc a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deși, într-o accepție largă, ce depășește sfera speciei, Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir ar putea fi considerat drept primul roman de factură alegorică, fiind publicat în 1705.
Romanul românesc a debutat sub influența romantismului (M. Kogălniceanu, Tainele inimei, 1855; D. Bolintineanu, Manoil, 1855 și Elena, 1862, Al. Vlahuță, Dan) și a realismului (N. Filimon, Ciocoii vechi și noi, 1863). Prin Duiliu Zamfirescu, Ciclul Comăneștenilor (1898-1910) și Ioan Slavici, Mara (1906), romanul nostru evoluează spre construcția narativă pe deplin individualizată estetic.
În perioada interbelică, romanul autohton ajunge la valoarea pe care o dobândiseră la noi alte specii literare și se sincronizează valoric și ca formulă de creație cu operele românești europene și universale (Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu). Generația lui Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian optează pentru o literatură a trăirilor autentice, notate într-un stil confesiv de jurnal literar.
După cel de-al doilea război mondial și în ultimele decenii se afirmă romancieri de certă valoare: Marin Preda, Eugen Barbu. D. R. Popescu, Sorin Titel, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Fănuș Neagu, Mircea Horia Simionescu, Petru Dumitriu și alții.
Datorită apariției târzii a speciei la noi, abia la sfârșitul secolului XIX-lea, pot fi întâlnite sporadic opinii notabile despre roman (Titu Maiorescu, DuiliuZamfirescu, Constantin Mille, Nicolae Iorga).
În 1919, în studiul Creație și analiză, G. Ibrăileanu disociază tipul de roman și vehiculează personaje și întâmplări obiectivate de romanul care pune accentul pe analiza cauzelor psihice ale reacțiilor umane.
E. Lovinescu (Istoria literaturii române contemporane) face disocierea între ,,subiect" (rural) și ,,obiect" (urban), atribuind dezvoltarea lentă a romanului românesc preponderenței ,,subiectului" asupra ,,obiectului", adică a ,,ruralului" asupra ,,urbanului".
Camil Petrescu, în Noua structură și opera lui Marcel Proust, din 1935, pledează pentru renunțarea la procedeele clasice ale realismului, deschizând calea experimentelor tehnice, necesare literaturii de analiză psihologică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu